Robotul de pe Marte

Sunt eu, robotul trimis de voi pe Marte,
Vă trimit un SOS, așa nu se mai poate.
Mă simt atât de singur pe solul roșiatic,
Cât văd în jur, numai pustietate aridă,
Mă-nvârt ca un bezmetic, iarăși în derivă.
Urlând ca uraganul și ca plesnetul de piatră,
O furtună de praf m-a-nvăluit deodată.
(A câta oare pe luna asta?)
Praful marțian, atât de păcătos,
Mi-a intrat la circuite,
Mă simt un pic cam stors.
Dar știu că am o misiune
Și nu mă dau din drum.
Etern e numai universul,
Universul e-atotstăpân.

Dă versurile mai departe!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Înapoi sus